Skip to content

Amintire despre un catel

Septembrie 4, 2009

Este uimitor cum uneori anumite amitiri pe care le avem închise într-un colţ al minţii reuşesc să evadeze din locul în care erau zăvorâte cu grijă, să răzbată printre noianul de gânduri şi să scoată la iveală lucruri de mult uitate.

Aşa s-a întâmplat zilele acestea când mi-am amintit că am primit odată şi eu un căţel. A trecut foarte multă vreme de atunci, 8 ani. L-am văzut într-o duminică dimineaţa când am fost la tara. Ea era cea mai vioaie si  cea mai jucăuşa dintre toţi cateii pe care i-am vazut şi m-am îndrăgostit imediat de ochii aceia ce păreau a spune “iubeşte-mă şi îti voi fi credincioasa toată viaţa.” Nepotul meu care l-a adus a spus ca are  5 săptămâni şi că nu costa nimic, doar ne ruga să avem  grijă de ea.

Photo-0015Am luat-o , am făcut rost de o lădiţă în care am aşezat căţelul şi am pornit spre casă. Până am ajuns eram deja cei mai buni prieteni şi i-am ales numele Dolly, nu ştiu de ce, dar atunci mi s-a părut foarte potrivit să fie numita asa caci spunindu-i numele parca auzeai o melodie.  Mă simţeam cel mai fericit om din lume. O priveam pe Dolly şi aveam impresia că îmi zâmbeşte. Un zâmbet plin de bunăvoinţă, de încredere oarbă, de dragoste curată, de recunoştinţă fără margini şi de supunere desăvârşită care strălucea la cea mai mică mângâiere. De unde venea acel zâmbet nu pot spune…poate din ochii blânzi şi nevinovaţi, sau din urechile mici şi moi care încercau să prindă toate zgomotele din jur sau poate din crâmpeiul de coadă care se zvârcolea la celălalt capăt ca să arate bucuria ce-i cuprindea mica fiinţă, fericită de a fi întâlnit mâna sau privirea celui căruia i se predase.

De mult îmi doream să am un căţel dar părinţii nu erau de acord, însă acum faptul era împlinit. Au urmat certuri dar Dolly a rămas cu noi, cel puţin pentru o vreme. Scumpa de ea era bucuroasa de plimbare nu-şi dădea încă seama ce o aşteaptă. De abia noaptea când s-a trezit singura  într-un loc străin, a realizat ceea ce s-a îmtâmplat. Când s-a aşternut liniştea şi întunericul şi-a dat seama că nu mai este cu mama şi cu fraţii ei şi a încept să scâncească şi să plângă. Chinul a mai durat câteva nopţi dar apoi s-a mai liniştit. În această perioadă şi în cea care a urmat am fost foarte atenti şi înţelegători cu ea. Pentru un căţel mic nu există lucruri tabu sau acţiuni interzise. De aceea după ce a ros câteva haine şi papuci am îndepărtat toate obiectele tentante, iar eu m-am transformat în spălător de podele.

Până la urmă am scos-o la capăt. Căţelul nu a mai stricat nimic prin casă. Uneori aveam impresia că s-a umanizat un pic. Ne asculta foarte atent, încercând să priceapă ce se vorbea şi chiar începea să înţeleagă foarte multe cuvinte, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Niciodată nu a rămas datoare cu vreun gest afectiv, dacă mă opream lângă ea şio mângâiam pe cap se ridica în şezut şi mă cuprindea cu lăbuţele din faţă şi mă prindea încet cu dinţii de degete. Chiar şi când dormea adopta câteodată poziţii umane: întinsa perfect pe spate îşi acoperea ochii cu o lăbuţă când lumina era prea puternică. Cu musafirii avea un comportament variat, parcă îi simţea pe cei care îl iubesc şi care îi permiteau să facă pe nebunua. Sărea pe canapea, îi apuca cu dinţii de haine, era tot la picioarele lor iar săracii oameni trebuiau să aibă mereu grijă la picioare ca să nu-o calce, aşa mica cum era.

Cu ceilalţi se purta mai rezervat, îi mirosea la început apoi se retrăgea într-un colţ şi nici nu mai ştiam că aveam căţel. Noaptea era totuşi speriata şi ol luam să doarmă cu noi pentru că o simţeam mica şi neajutorata în faţa tainelor nopţii când întunericul i se părea plin de duşmani. I se păreau ciudaţi copacii zăriţi prin geam, vântul care bătea afară, razele lunii.

Photo-0011Câteodată părea trista şi încărcata de gânduri. Un căţel are o sarcină mult prea grea. Trebuie ca în mai puţin de 5-6 săptămâni să îşi formeze o imagine asupra lumii cu tot rostul ei. Noi avem nevoie de zeci de ani pentru a ne da seama ce se întâmplă cu adevărat dar bietul căţel trebuie să se dezmeticească singur în câteva zile.

Trebuia să înveţe multe lucruri ciudate dar cu toate acestea foarte necesare. Să înveţe că degeaba urmăreşte păsările şi latră la ele, acestea nu vor veni niciodată să se joace cu ea, că nu poate să se urce în copac după pisicile care o enervau, că oricât de mult i-ar fi plăcut ei, covorul nu era cel mai indicat loc pe care să îşi facă nevoile. Să priceapă că mirosul îmbietor care venea dinspre oale şi cratiţele din bucătărie era ca un cântec al sirenelor şi trebuia ignorat, deoarece de fiecare dată când l-a urmat a ieşit cu ceartă şi că nici în burta rece a uriaşului mare şi alb (frigiderul) nu avea ce să caute. Îmi amintesc cum se uita la cosul de gunoi pe furiş, ca să nu pară că ştie ce se ascunde în aceasta pentru că era interzis să umble în ea.

Îi erau oprite multe lucruri plăcute şi viaţa lui de căţel ar fi fost foarte plictisitoare dacă asculta tot ce i se spunea. A învăţat, ajutata şi de noi, că îţi ajungi scopul şi faci ce vrei numai răbdare să ai, că ceea ce este interzis se poate schimba într-un lucru permis, condiţia fiind să-l faci fără ştirea stăpânului. A mai trebuit să înveţe că lumea nu se opreşte la uşa apartamentului sau la scara blocului, că dincolo de ziduri era un univers nou, o lume nouă, unde nu era acasă, unde regulile se schimbau din nou. Ştia că nu se cuvine să se ia după trecători, după chemările străinilor, dar să fie politicos cu necunoscuţii care îl mângâie şi se joacă cu el.

Toate acestea şi câte altele. Nu era de mirare că părea adeseori dus pe gânduri în faţa nenumăratelor probleme şi privirea lui blândă şi supusă era uneori aşa de adâncă şi de serioasă, încărcată de grijă.

Şi e trist că nu a avut vreme să ducă până la capăt greaua şi lunga sarcină pe care a început-o. Dar timpul a trecut si legatura dintre noi a devenit si mai puternica, viata nostra se invirtea in jurul ei,al nasului negru asa cum ii spuneam uneori si in jurul cozii ei care vibra la orice gest al nostru. Dar intr-o zi s-a imbolnavit şi a murit. Am plâns mult , m-am simţit trădat de cei care mi-au promis că o vor salva şi am simţit că şi eu, la rândul meu am trădat-o. Eu eram prietena ei, în mine avea încredere, eu trebuia ca să o veghez. Iar acum atâta dor de a iubi, atâta curaj de a pricepe, atâta bucurie drăgălaşă şi dezmierdare nevinovată, atâtea priviri dulci şi supuse se odihnesc, aproape date uitării de trecerea timpului, sub un prun bătrân. De abia împlinise 8 ani  a scurtei sale existenţe, în decursul căreia nu s-a întâmplat mai nimic important. Ochii isteţi care i s-au deschis pentru a privi lumea şi a iubi oamenii s-au închis mult prea repede. Noi am ramas cu o nesfirsita durere, cu un gol imens si cu amintirile si pozele pe care le sstropim cu lacrimi grele. Toti ne spun asa a fost sa fie,si oamenii mor dar asta nu ne consoleaza cu nimic. A trecut doar o luna de cind a murit . Tot ce putem face e sa o pastram vie in amintirea noastra cite zile vom mai trai si sa incercam sa ne ducem viata mai departe.

Cei care au avut sau au în continuare un câine cunosc afecţiunea sinceră, capacitatea de dăruire, fidelitatea de care acesta dă dovadă. N-avem nevoie să-i mai insuflăm încrederea şi prietenia, el ne este prieten din naştere. Până să nu deschidă ochii are încredere în noi, ne este devotat înainte de a se fi născut, nimic nu îl îndepărtează de noi, nimic nu-i slăbeşte credinţa adâncă şi iubirea. Câinele a recunoscut superioritatea noastră cu bună credinţă, o dată pentru totdeauna, ni s-a predat cu trup şi suflet fără nici un gând ascuns.

Cu o siguranţă, cu o uşurinţă şi o simplitate care ne miră uneori, crede că suntem mai buni şi mai puternici decât tot ce e pe lume. Nu mai trebuie să caute prin întuneric, prin născociri şi visuri, vreo fiinţă atotputernică pentru că a găsit-o deja, o vede în faţă, se mişcă în lumina ei, îşi cunoaşte datoriile faţă de aceasta, datorii pe care noi încă nu am ajuns să le cunoaştem. El are o morală mai presus de firea lui şi o poate îndeplini fără teamă, are un ideal în faţa ochilor hotărât şi lămurit.

Nu trădează niciodată şi se încrede orbeşte în cel căruia i-a jurat credinţă, chiar dacă acesta uită să-l răsplătească aşa cum se cuvine şi uneori îl umileşte şi batjocoreşte. Ar trebui să ne bucurăm că avem în preajma noastră acest animal minunat şi să începem să îl preţuim şi să îl iubim la adevărata lui valoare.

Guest post – Mama

2 comentarii leave one →
  1. pitica permalink
    Februarie 13, 2010 5:08 pm

    sa stii ca iti inteleg durerea..si mie ieri mi-a murit catelul..avea 6 luni..din vina unui medic veterinar care sunt sigura ca nu era medic iesit pe cunostiintele lui,ci pe niste cunostiinte nedobandite,pe niste examene platite.. imi este foarte greu fara el, nu imi vine sa cred ca nu mai e..si cand ma uit pe geam..as vrea sa-l mai vad macar o singura data jucandu-se afara.. sau stand..as vrea sa-l mai vad.. oricum ar fi .. si macar pt 2 secunde.. imi lipseste enorm.. si altul ca el sunt sigura ca nu gasesc..era special..era al meu.. si inca este si va fi, sufletelul meu , piticul meu🙂 sa te odihnesti in pace,Sasha!😦

  2. Martie 10, 2013 5:29 pm

    Si mie mi-a murit catelusa azi:(( o durere ingrozitoare,abia ca o mai suport:( imi era cea mai buna prietena,cand ii spuneam ceva statea foarte atenta si dadea din caputul ala mic in stanga si in dreapta😦 simt cum o bucata din inima mea s-a rupt:( ma doare sufletul ingrozitor…
    Caini sunt cu adevarat prietenii omului si ar trebui sa fie niste legi foarte aspre cu cei care isi bat joc de bietii catelusi.
    Stiu ca e langa mine , sufletelul ei bun pentru ca i-am aprins lumanare si afara bate vantul si lumina nu se stinge,are grija frumoasa mea catelusa.
    Degeaba am dus-o la doctor pentru ca i-au dat putine sanse de supravietuire,am incercat cat am putut sa o facem bine dar nu s-a putut:(( azi a plouat…si cerul a plans😦 am gasit-o intr-o galeata impreuna cu fratiorii ei , doar ea mai traia , afara ploua si era atat de fericita cand a vazut ca a venit cineva sa o salveze. Amintirile nu o sa se stinga niciodata , vor ramane in sufletul meu pentru tot restul vietii. Pana sa moara m-am dus la ea si am pus mana pe labuta ei si ea si-a pus si cealalta labuta pe mana mea:((:((:(( Doamne!!! Oriunde ar fi ea acum stiu ca e bine pentru ca a fost o catelusa foarte buna. Doamne vreau sa ai grija de ea si vreau sa stiu ca in fiecare zi sufletelul ei ma vede cum o vad eu pe ea in fiecare zi in poze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: